Despre viata spirituala !
Adevărata religie nu este un sistem de credinţe filozofice care se poate deduce prin raţionament şi demonstra prin dovezi naturale. Ea nu este nici o experienţă fantastică şi mistică a unor sentimente de extaz indescriptibile, de care pot beneficia numai evlavioşii romantici ai misticismului.
Religia nu este produsul raţiunii, însă, văzută din interior, ea este întru totul rezonabilă. Religia nu decurge din logica filozofiei umane, însă, ca experienţă a muritorilor, ea este întru totul logică.
Religia este experimentarea divinităţii în conştiinţa unei fiinţe morale de origine evolutivă; ea reprezintă o experienţă adevărată cu realităţile eterne în timp, realizarea de satisfacţii spirituale în timpul întrupării.
Ajustorul Gândirii nu are nici un mecanism special prin care să poată ajunge la exprimarea de sine. Nu există nici o facultate religioasă mistică pentru a primi sau a exprima emoţii religioase. Aceste experienţe sunt făcute posibile prin mecanismul natural însuşit al minţii umane, de unde şi o explicaţie a dificultăţii pe care o întâmpină Ajustorul în a intra în comunicare directă cu mintea materială în care sălăşluieşte constant.
Spiritul divin stabileşte contactul cu omul muritor, nu prin sentimente sau prin emoţii, ci în domeniul gândirii celei mai elevate şi celei mai spiritualizate.
Gândurile voastre, iar nu sentimentele voastre, sunt cele care vă conduc spre Dumnezeu.
Numai ochii minţii pot percepe natura divină. Dar mintea care îl deosebeşte pe Dumnezeu, care aude Ajustorul interior, este mintea pură. "Fără sfinţenie, nimeni nu-l poate vedea pe Domnul." Orice comunicare interioară şi spirituală de acest ordin se numeşte clarviziune spirituală.
Aceste experienţe religioase rezultă din impresia făcută asupra minţii umane de operaţiunile conjugate ale Ajustorului Gândirii şi ale Spiritului Adevărului atunci când ei acţionează printre şi asupra ideilor, idealurilor, vederilor de ansamblu şi eforturilor spirituale ale fiilor în evoluţie ai lui Dumnezeu.
Prin urmare, religia trăieşte şi prosperă, nu prin vedere şi simţire, ci mai degrabă prin credinţă şi clarviziune.
Ea nu constă nici în descoperirea de fapte noi, nici în recunoaşterea unei experienţe excepţionale, ci mai degrabă în găsirea de noi semnificaţii spirituale în faptele deja bine cunoscute omenirii.
Cea mai înaltă experienţă religioasă nu depinde de acte prealabile călăuzite de credinţă, de tradiţie şi de autoritate; ea nu este nici rezultatul unor sentimente sublime sau al unor emoţii pur mistice. Ea este mai degrabă o experienţă profundă şi efectivă de comuniune de spirit cu influenţele spirituale care rezidă în mintea umană.
În măsura în care se poate defini această experienţă în termeni de psihologie, ea constă pur şi simplu în a şti experimental că realitatea credinţei în Dumnezeu este realitatea unei asemenea experienţe pur personale.
Cu toate că religia nu este produsul speculaţiilor raţionaliste ale unei cosmologii materiale, ea este totuşi produsul unei clarviziuni în întregime raţionale, provenite din experienţa mentală a omului.
Religia nu se naşte nici din meditaţii mistice nici din contemplaţii izolate, cu toate că ea este mereu mai mult sau mai puţin misterioasă şi întotdeauna de nedefinit şi neexplicat în termenii raţiunii pur intelectuale şi ai logicii filozofice.
Germenii adevăratei religii îşi au originea în domeniul conştiinţei morale a omului şi se revelează prin creşterea clarviziunii spirituale; această facultate a personalităţii umane rezultă din prezenţa Ajustorului Gândirii revelator de Dumnezeu în mintea umană însetată de Dumnezeu.
Credinţa uneşte discernământul moral cu discriminarea conştiincioasă a valorilor, şi simţul evolutiv preexistent al datoriei completează ascendenţa adevăratei religii.
Experienţa religiei duce în cele din urmă la certitudinea conştientă că Dumnezeu există şi la încredinţarea indubitabilă a supravieţuirii personalităţii credincioase.
Se vede, aşadar, că aspiraţiile religioase şi pornirile spirituale nu sunt de natură să îi determine de-a dreptul pe oameni să vrea să creadă în Dumnezeu; natura lor şi puterea lor au mai degrabă ca efect insuflarea profundă în oameni a convingerii că ei s-ar cuveni să creadă în Dumnezeu.
Simţul datoriei evolutive şi obligaţiile care decurg din iluminarea revelaţiei fac o impresie atât de profundă asupra naturii morale a omului, încât el atinge în cele din urmă această poziţie a minţii şi acea atitudine a sufletului în care trage concluzia că nu are nici un drept să nu creadă în Dumnezeu.
Înţelepciunea superioară şi supra-filozofică a acestor indivizi iluminaţi şi disciplinaţi le aduce, în ultimă instanţă, învăţătura că, dacă ei se îndoiesc de Dumnezeu sau nu au încredere în bunătatea sa, ei se arată a fi infideli faţă de elementul cel mai real şi cel mai profund care este în mintea şi în sufletul oamenilor — Ajustorul divin (spiritul lui Dumnezeu din om).